foodie.ro

Unii se bat cu rachete, avioane fără piloți și kalașnicoave. Să le fie de bine, dacă atâta îi duce capul.

Noi o să ne batem cu Wok-uri, arme albe de precizie, de sorginte chinezească, experimentând tot felul de combinații la restaurantul Wok’n Roll într-un tweetmeet mai altfel. Detalii are Adi Hădean, aici.

Spun “mai altfel”, pentru că tweetmeet-urile la care am asistat până acum au fost surori cu dezastrul, un soi de talmeș balmeș la care se bea Cola și Fanta, se fumează compulsiv până tai ceața cu cuțitul și toată lumea pretinde că se distrează de minune într-un fiasco teribil de plictisitor și în speță greu de urmărit mai mult de 30 de minute.

Dacă ai ghinionul să nu cunoști pe nimeni, te izbești rapid de inabilitatea tinerei generații (din care fac parte și eu), de a socializa aleatoriu și în viața reală, nu doar în spatele zidului protector numit Internet. Da, poate am să supăr pe vreo câțiva, dar țin s-o spun pe ardelenește: Suntem patetic de frigizi. Știu că nu suntem toți așa, ba chiar din contră, în mediul virtual suntem mai mult decât dezinhibați, dar cultural trebuie să facem un salt și în viața reală, altfel riscăm să arătăm ca niște mucoși timizi în continuare.

Prin alte țări, socializarea în “real life” e o adevărată artă, naște conexiuni și prin ea se descoperă noi sinergii. La noi e taman invers! Se blindează toți în mici “bisericuțe” inabordabile care beau sucuri  și mănâncă covrigei, totul încheindu-se fără nici o concluzie. Intri bou și ieși vacă, fiindcă n-ai descoperit nimic nou și nu ești cu nimic mai câștigat după un asemenea experiment social care cade în penibil.

Gata, mi-am “dat drumul”, am încheiat . Sper că acum înțelegeți de ce mă entuziasmează ideea din spatele Woktweetmeet-ului propus de Adi. Are o tematică, un cap și-o coadă, sunt absolut convins că ne vom distra de minune și că vom pleca o idee mai deștepți, eventual cu amiciții proaspete și pline de noi perspective, culinare sau nu. E altfel!

Astăzi vă spun o scurtă poveste. Am mai spus-o dar sub altă formă (link) . Aceeași poveste s-a reinventat astăzi într-o formă și mai desăvârșită.

De-a lungul timpului, apartamentul meu a colectat zeci de monede de 50 de bani, pe care într-un acces de ordine și curățenie (mare minune), le-am depozitat la un loc, într-un recipient. Zărindu-l azi, am zis că-i musai să fac un exercițiu, să văd și eu care-i valoarea bănuților. Nu i-am numărat, în schimb am încălecat bicicleta, cu rucsacul în spate, și-am pedalat într-un suflet până la automatul de lapte de pe strada Septimiu Albini, Cluj.

Despre automatul respectiv pot să spun că-i păcat să-l ignorați. Laptele din el e nesmântânit și e nepasteurizat iar grăsimea e de 4.1%, cu mult peste UHT-ul banal, megapasteurizat și megaprocesat de 3.5% din hypermarket-uri. Practic e lapte de la țâța vacii, încărcat în cisternă și vândut cu mica minune tehnologică ce înghite cu plăcere fise de 50 de bani și vă dă în schimb lapte cât țineți butonul apăsat. Minunat nu? Și asta nu e tot. Dacă un litru Zuzu, Dorna și alte soiuri de lapte “corporate” trece deja de 4-5 lei, laptele ăsta-i 2,5 lei. “Bargain!”, cum ar zice americanul.

Una peste alta, după ce mi-am golit buzunarul de fise, aparatul a socotit că-mi datorează fix 7 litri de lapte. Am umplut PET-urile și-am repetat povestea precedentă în care rolul principal îl joacă mozarella, cu mici excepții. Mici dar importante căci rezultatul a fost și mai bun decât data trecută, doar pentru că am ținut jintița mai mult în apă fierbinte (am senzația că tura trecută m-am grăbit nițel) dar și pentru că am frământat mult mai mult totul, întinzând strat peste strat, și apoi presând cu putere cu podul palmei până a căpătat o suprafață lucioasă și la final scăldând rulada rezultată iar în apă fierbinte.

Rezultatul e  magnific! Probabil că mozarella din comerț nu va mai fi vreodată la fel în ochii mei…

Ca s-o “testez”, am prăjit o felie de pâine peste care am pus o felie de mozarella și la final totul la microunde cam 30 de secunde.

Update: Habar n-aveți cât mă bucură faptul că Florin a.k.a Crazy Mother Cooker, un alt foodie înrăit, a repetat figura cu success!  Detalii aici :-)

Dintre bucătăriile asiatice, bucătăria thailandeză stă la loc de cinste în preferințele mele culinare, laolaltă cu cea vietnameză, fiind plină de arome mirobolante și de prospețime. Și de Wok-uri. Cu siguranță nu-i pentru cei sensibili sau, dacă doriți, pentru cei cu nas mai “balcanic”, fiindcă puzderia de mirodenii care mai de care mai intense te poate copleși rapid.

A venit vara! Din experiență știu că aerul condiționat, berea în cantități industriale și multele cuburi de gheață nu vor reuși să domolească o vară aprigă. O va face însă mâncarea picantă sau foarte picantă, care, pe lângă calitatea de a repara o digestie dată peste cap, are și darul de-a regla într-un mod incredibil temperatura corpului, ca o declarație de război oricărei canicule sufocante.

Carevasăzică, vom stinge focul, cu foc!

Avem nevoie de:

• O caserolă cu aripioare de pui (cam 1KG)
• O lingură de ghimbir curățat și ras fin prin răzătoare (se găsește în hypermarket, în cazul meu la Auchan, la raionul de legume, destul de ieftin și se păstrează chiar luni întregi în stare naturală)
• Doi căței de usturoi mărunțiți
• O lingură de oțet
• Două linguri de sos de pește sau de stridii (Fish Sauce sau Oyster Sauce, se găsește și el la raionul de chinezării în Hypermarketuri, de exemplu în Carrefour)
• Două linguri de sos dulce-picant
• Două linguri de zahăr, de preferat brun
• O limetă (lime)
• Două căni de ulei pentru prăjit.

Am tăiat fiecare aripă în două la încheietura principală, înlăturând complet vârfurile (n-au nici carne și nu-s nici foarte estetice), după care le-am prăjit în uleiul încins, cam 8-10 minute la foc mediu spre mare. După prăjire, am pus aripioarele într-un vas acoperit cu prosoape de hârtie pentru a absorbi uleiul.

Wok-ul l-am spălat, aruncând și uleiul folosit pentru prăjit aripioarele (după ce s-a răcit) iar apoi am încins alte 2-3 linguri de ulei, călind în el preț de 5-10 secunde usturoiul împreună cu ghimbirul ras.

Atenție mare, nu vreți să ardeți usturoiul, nimic nu-i mai crâncen ș-amar decât gustul usturoiului ars în ulei! Câteva secunde sunt deajuns ca usturoiul și ghimbirul să aromeze puternic uleiul!

Imediat am adăugat în wok sosul de pește, oțetul, zahărul și am turnat o lingură de apă, după care am redus sosul rezultat preț de 2-3 minute până în momentul în care a căpătat vâscozitatea unui sirop. Am folosit oțet de orez pentru o aromă mai aparte, dar puteți folosi orice alt oțet alb cu succes.

Aripile prăjite anterior le-am adăugat în wok peste sosul format și iar final am turnat cele două linguri de sos dulce-picant, omogenizând toată compoziția amestecând cu o spatulă de lemn timp de 5 minute la foc mare. Atât!

Stoarceți sucul din jumătatea de limetă peste aripioare pentru a închega totul, rezultând un gust dulce-acrișor peste o aromă incredibilă de ghimbir și suc proaspăt de limetă. Nu-i nevoie de sare suplimentară, sosul de pește având mai mult decât suficientă. De garnitură nici atât, felul ăsta de mâncare fiind complet așa cum este el.

O bere nu strică deloc, domolind cu succes focul sosului de ardei iuți…

Cornel, Marius și Dan au zis că-i bun, așa că-i musai să mai fac :-)

În Duminica asta ne-am făcut de cap. Nu neaparat prin diversitatea vinurilor savurate ci prin cele patru pizza cu care ne-am desfătat absolut toate simțurile.

Cu rucola, fără rucola, cu pastramă afumată sau fără (sau ce era, Răzvan?), cu multă mozarella sau și mai multă mozarella, a fost un festin nemaipomenit pe care sunt sigur că n-o să-l uităm ușor. Am fost ba eu, ba Răzvan la cârmă, însă ne-am completat suficient de bine încât, una peste alta, totul a fost magnific. Un italian ar fi lăcrimat văzându-ne devorând atâta rucola cu pizza Margherita.  Cristina, nevasta lui Răzvan ne-a tolerat, ba chiar a părut că ne aprobă desfrâul culinar. Mulțumim Cristina! Sper că n-am făcut multă mizerie! (sau dacă am făcut, sper că accepți pizza noastră pe post de indulgență)

Update: Adi Hădean  explică fain frumos cum să-ți faci pizza acasă în Cook’n'rolla #5 :-)