foodie.ro

Una din cele mai simple rețete asiatice implantate în creier de cel mai înrăit băutor de ceai. Un fel de Inception culinar, că altfel nu-mi explic cum de m-a bântuit ideea până am pus-o în aplicare.

Mi-a rămas și sos Hoisin de la Spring Rolls, iar în drum spre casă, am dat iama într-o carmangerie de cartier de unde am cumpărat cam patru bucăți de cotlet de porc, cu tot cu slănină, determinat să înțeleg ce-a vrut să spună Cosmin lăudând atâta varianta asta de Red Pork cu câteva zile în urmă.

Am tăiat cotletul fâșii pe care le-am rumenit laolaltă cu trei căței de usturoi pisați și niște chillies pe wok-ul încins și am presărat sos de soia când carnea s-a albit. După câteva minute de sfârâit la foc iute, am aruncat o lingură de Hoisin, iar la final am făcut și puțin sos, adăugând o jumătate de cană de apă peste carne și lăsând să scadă lichidul.

A mers de minune garnisit cu niște orez Jasmine….

Declar că e cel mai bun mod de a prepara carnea de porc încercat de mine până-n acest moment. Tya a zis că-i foarte bun, deși sunt sigur că ar fi preferat să lipsească cei aproximativ zece ardei iuți care zăboveau (liniștiți de altfel) prin Wok-ul meu. Home-delivery cu scântei așadar ;-)

Dacă cumva există rai și dacă nu sunteți păcătoși ca mine, o să fiți serviți la intrare cu Spring Rolls. Așa doar, ca să vă obișnuiți cu ideea că totu-i bine, frumos și că mâncarea poate fi atât de delicioasă. Rulourile astea le-am mâncat, de fiecare dată compulsiv, prin restaurante vietnameze, în diferite variante de umplutură. Cu creveți, porc sau pui, nu contează. Rulourile împreună cu sosurile hoisin, de arahide și chillies, numa’ bune de încins fac casă bună, debordând de prospețime și arome. Mă rog, dacă acea casă e burta mea :-)

Mulțumită celui mai înrăit băutor de ceai, Cosmin, am avut ultima lipsă bucățică din acest aromat puzzle, foile subțiri din orez (rice paper), scumpe rău la vedere pe plaiurile românești, găsibile totuși în orice magazin asiatic serios (total absent în Cluj).

Așadar, visul meu era împlinit – mă puteam reîntâlni cu mâncarea celestă!

Am umplut rulourile cu câte doi-trei creveți decorticați, verdeață (salată sau mix), frunze proaspete de busuioc, o mână de paste din orez fierte după cum scria pe pungă și răcite sub jet de apă rece. Pentru ca rulourile să devină… rulouri, am înmuiat în apă călduță foițele din orez preț de 10 secunde, rulând apoi cu ele umplutura, cam aceeași treabă ca și la sarmale.

Dacă sosurile Hoisin și cel din Chillies le-am găsit de-a gata în Carrefour, cel de arahide, cu care se servesc rulourile, l-am preparat pe loc.

La bază, sosul de arahide, se face cu unt de arahide, unt de care mă feresc din cauza grăsimilor hidrogenate în exces, așa că, am preferat să mă descurc altfel: Am măcinat arahidele cu robotul de bucătărie împreună cu niște ardei foarte iuți uscați, apoi am adăugat o linguriță de ulei de susan, o lingură de sos de soia, una de sos Hoisin și una de oțet, plus o cană de apă, mărunțind totul cu blenderul de mână până ce am obținut o pastă moale, sosul de arahide :-)

Am devorat înnecând rulourile în cele trei sosuri….gata, nu mai zic!!! Mulțam Cosmin!

Cu gândul alături de Hădean și a sa Ralucă, plecați de curând prin colorata Asie și cu o veșnic nestăpânită poftă de curry, mi-am pus scos Wok-ul din dulap. Ca să-l pun la treabă, firește!

Am dat de o rețetă care cuprinde combinația mea preferată de ingrediente, și anume laptele de cocos, curry și frunze de lime.  Foarte aproape de un un Green Curry thailandez unde am descoperit prima dată această combinație magică, Nonya Chicken Curry e de fapt o ciudățenie, prin faptul că are în compoziție cartofi.

Cartea mea zice că la originea acestei sinistre adăugiri într-un curry autentic, stau niște mofturi britanice, de pe vremea când Singapore era încă o colonie britanică.

Rețeta spune că-i nevoie de următoarele:

• patru linguri de curry
• 500 ml lapte de cocos ; sau 200ml lapte de cocos, completând restul cu smântână dulce dacă n-aveți suficient lapte de cocos (eu n-am avut)
• 4-5 frunze de lime; dacă n-aveți, coaja rasă de pe 2-3 limete e la fel de bună
• Două linguri de zahăr
• Trei căței de usturoi zdrobiți
• Ardei iuți, făcuți fulgi într-un mojar; merge orice sursă de picant, cât vă lasă inima :-)
• O bucată de ghimbir făcută piure sau rasă; Blenderul de mână merge de minune pentru un piure fin de ghimbir.
• Un kilogram de pui; Eu am folosit piept.
• O pungă de paste din orez sau orez pentru garnitură.
• 3-4-5 cartofi medii, fierți și tăiați bucăți.

Am rumenit usturoiul și ghimbirul în wok, după care am adăugat o cremă groasă făcută din curry amestecat cu două-trei linguri de lapte de cocos, lăsând la foc mare preț de 2-3 minute, sotând apoi puiul în compoziția rezultată. După sotare, am adăugat laptele de cocos și smântâna, zahărul, fulgii de chilli și frunzele de lime, sare după gust, lăsând totul la foc mediu cam 10 minute. Cartofii fierți și tăiați i-am adăugat spre final ca să evit o textură prea groasă. Oricum cartofii rămân în postura de invitați ciudați ai festinului asiatic.

Am servit totul cu paste din orez lăsate fix patru minute în apă foarte fierbinte, și apoi clătite cu apă rece.

Tânjeam atât de mult să reîntâlnesc această combinație și mare mi-a fost bucuria s-o redescopăr sub această formă! Mmmm….

Fiindcă-i Luni și treaba-i multă, o să încerc să fiu succint.

La Mama Luța, sau Pensiunea Izvorul Muntelui, cum îi mai spune. Un colț de rai într-un alt rai,  în Ampoița, la mai puțin de 20 de kilometri de Alba Iulia, mergând înspre Câmpeni/Arieșeni/etcetera, dacă virezi dreapta, se află locul unde s-au inventat plăcintele. Sau, cel puțin așa îmi place să cred, fiindcă în minunata grădină plină cu flori și aer curat, poți servi, la foc continuu, cele mai bune plăcinte tradiționale pe care le pot cumpăra banii, vorba americanului.

Mai bune de atât și musai fără bani, le-ar face doar propria mamă sau bunică, că deh, doar nu vrei și nu trebuie să fii dezmoștenit și renegat susținând altceva.

Smântâna, fiindcă un ardelean adevărat are grupa sanguină “smântână”, curge și ea, cu voia mesenilor, la discreție, peste plăcintele cele subțiri, pline de brânză și aburinde. Dacă dintr-un motiv ce depășește puterea mea de înțelegere nu sunteți prieteni cu plăcinta cu brânză, ei bine, aveți de la dispoziție și alte soiuri: cu cartofi, varză și măr(ar).

O fi sau nu regula casei, însă de câte ori am trecut pragul așezării, am fost întâmpinat și întrebat de sănătate de dânsa, Mama Luța, celebra doamnă ce gospodărește această…fabrică de plăcinte care-i poartă numele. În trecut am servit și alte bucate tradiționale excelente, dar plăcintele…să revin la plăcinte!

Cum am zărit-o, am întrebat-o dacă-i cu putință să ne grăbească comanda, fiindcă suntem osteniți după chiolhanul  de orășeni tras peste noapte la cabana lui Mișu și fiindcă în  zilele aglomerate, e musai să mergi cu stomacul pe jumătate plin și cu un rebus, tetris sau snake la tine. Așa-i socoteala și n-ai ce face, dar plăcintele…să revin la plăcinte!

Precum zis, așa și făcut, treaba s-a înfăptuit relativ repede pe masa noastră. Ba chiar, pe lângă cele (maxim) șasă plăcinte îngurcitate de mine, am servit și-o ciorbă de perișoare, ca să-mi dreagă stomacul obosit de la atâtea licori bahice. Și-o felie de plăcintă cu măr și scorțișoară, urmată rapid de altă felie de plăcintă cu brânză, fiindcă am vrut să rămân cu acel gust magnific pe palat, până la întoarcerea în Cluj…