foodie.ro

N-am idee de unde vine inspirația. Uneori din cărți, alteori din ce-am văzut și plăcut, dar de cele mai mult ori vine când nu te aștepți. De exemplu, când faci cumpărăturile, ghidat de o foame în devenire.

De data asta am dat o fugă prin piață și, printre multe altele altele, m-am ales cu o bucată de cotlet de vițel ultra-mega fragedă (10 lei), o mână de spanac de grădină (1 leu), usturoi tot de grădină (doi lei), tarhon verde (un leu), unt de bivoliță (6 lei) proaspăt și cam două kilograme de cireșe mici și amare (12 lei). Aceste cireșe sunt probabil cele mai bune cireșe de pe suprafața pământului dar sunt și extrem de scumpe la vedere.

Zău așa, ar trebui să mă duc mai des pe la piață, e plin de lucruri minunate ce nu-și găsesc locul în hipermarket. Astăzi, ca niciodată, piața era plină de producători români, iar samsarii erau parcă marginalizați cu bananele și kiwi-ul lor cu tot.

Așaaaaaa….am ajuns acasă, am curățat cotletul de tendoane, sărat și piperat, după care am sigilat carnea prăjind-o câte 30 de secunde pe fiecare parte la foc mare, în ulei de măsline, folosind tigaia de oțel încinsă bine în prealabil, totul ca să nu scape sucurile ce tind să iasă în exterior când carnea este tratată termic. Imedia după, am redus focul la mic spre mediu, am înfipt sonda termometrului în carne și am așteptat până temperatura a ajuns la 55˚, întorcând o singură dată carnea pe cealaltă parte. Cam 5 minute pe fiecare parte dacă n-aveți termometru (deși n-aveți nici o scuză să nu aveți, fiind foarte ieftine).

Am scos carnea cu grijă, ca să nu deranjez sucurile formate, și am lăsat-o la odihnă până ce am terminat garnitura și sosul. Când e vorba de fripturi de vită musai să NU faceți următoarele cu carnea:

1. Să nu o bateți
2. Să nu o crestați
3. Să nu o apăsați cu furculița ca “să se prăjească mai repede”
4. Să nu o carbonizați. Meteahnă românească: Să prăjim carnea până-i iasă pe ochi, ca să fim siguri că nu ne ia boala. Așa NU!

Dacă faceți ce am spus să nu faceți, vă veți trezi cu o carne uscată, neapetisantă și cu banii aruncați.

Boon… am făcut un piure din cartofi noi, fiindcă-i vremea lor, o bucățică de unt de bivoliță, sare, piper și câteva fire de tarhon tocat mărunt din cuțit, pentru că așa mi-a dictat inspirația. N-am regretat deloc, fiindcă tarhonul s-a contopit perfect cu sosul de cireșe.

Spanacul l-am opărit 30 de secunde în apa clocotindă, apoi l-am scufundat rapid în apă rece, ca să opresc procesul de gătire. Mai apoi, l-am sotat cam două minute cu ulei de măsline, usturoi tăiat felii subțiri și-un strop de sare, la fel cum a făcut-o și carnea.

Piesa de rezistență a fost sosul de cireșe amare, care a fost mai mult decât simplu de făcut: Am pasat cireșele printr-o sită de făcut supe cremă până ce-am avut cam jumătate de cană de suc proaspăt de cireșe (îmi scapă cum îi spune ustensilei… e ca o strecurătoare cu manivelă), după care l-am turnat în tigaia unde am prăjit carnea și amestecat cu glazura rămasă după prăjit, pe aceasta din urmă răzuind-o cu o spatulă de lemn. Am adăugat o jumătate de cană de apă, o lingură de sos Worchestershire și două linguri de zahăr brun.

După ce a scăzut sosul până la o consistență aproape vâscoasă, am oprit focul și încoporat ușor cam două linguri de unt.

Puse toate laolaltă, a rezultat un tacâm extraordinar și apoi am mai fost eu, super fericit de propria-mi creație. Ca să sărbătoresc, m-am veselit cu un Nero D’Avola din vechea Sicilie, care a mers de minune cu restul poveștii…