foodie.ro

Acum un fix an pășeam și eu cu pași timizi în lumea blogurilor care-ți fac poftă când le citești, relatându-vă despre experiențele mele culinare. În tot acest timp, mi-am făcut prieteni buni care continuă să mă inspire și cu care împart cu plăcere o sticlă de vin, sau mai multe, de câte ori am ocazia.

Astăzi, mă simt mândru că încă scriu cu aceeași plăcere și am o perpetuă strângere de inimă că nu pot scrie atât de des precum gătesc.

Mă bucură că au apărut enorm de multe bloguri culinare noi și de calitate, că o parte din români și-a lărgit considerabil orizonturile culinare mai departe de reminescențele gastronomice comuniste, că hipermarketurile recepționează mesajul nostru importând ingrediente tot mai exotice, că restaurantele încep să realizeze că trebuie să-și ridice standardele ca să-și justifice existența în fața unui public mai educat și așa mai departe.

Îndrăznesc să cred că suntem pe calea cea bună…

Booon, să nu vă plictisesc cu melancolii…să poftim la masă! :-)

De ziua blogului, am făcut Spaghetti alla Carbonara, un clasic italian ce apare în diferite variante, însoțit și de câteva legende legate de apariția sa, așa cum îi stă bine unui clasic. Musafirii nu s-au supărat deloc, ba chiar dimpotrivă, m-au recompensat cu farfurii goale, cel mai bun feedback pe care-l poate primi un bucătar!

Am fiert spaghetele fix cinci minute după ce a început să fiarbă apa cu sare. Între timp am bătut vreo șase gălbenușuri amestecate cu o lingură de Pecorino.

Într-o tigaie, am rumenit rapid niște bucățele de pancetta arotolata (ruladă de slănină gen kaizer, cu specific italian). Dacă n-aveți pancetta, nu-i nici un bai, niște bucățele de slănină afumată sau bacon merg de minune.

Imediat după fierbere, cât erau încă fierbinți, am amestecat pastele cu gălbenușurile bătute și bucățelele de pancetta prăjite, adăugând o cană din apa scursă de pe paste, pentru omogenizarea sosului din gălbenușuri. Sare, piper și brânză extra, după pofta fiecăruia!

O să repet asta la infinit: Este foarte important să nu spălați pastele după fierbere sub nici o formă, pentru  că unu, n-aveți nici un motiv și doi,  pentru că la rece amidonul va face o peliculă gelatinoasă în exterior, făcând sosul să alunece de pe paste unde îi șade bine, direct în fundul oalei. La fel, nu adăugați ulei în timpul fierberii “ca să nu se lipească”, din același motiv. Ca să nu vi se lipească, adăugați pastele în timp ce apa fierbe învolburat, astfel nu se vor lipi sub nici o formă.

Mi-ar fi făcut plăcere să împart pastele cu voi toți…

Pregăteala improvizată a durat mai puțin de 15 minute iar mâncatul un pic mai mult, pe reprize, fiindcă Curcanzilla are picioare mari și îndestulătoare. Ca să nu mai punem că-i probabil cea mai ieftină carne de pe piață.. dar românii nu știu asta :-)

Aveam vreo 10 ardei iuți care s-au dovedit a nu fi iuți deloc și câteva roșii cherry pe care le-am vârât în tavă întregi, laolaltă cu pulpele, peste care am pus o căpâțână de usturoi mărunțită și două-trei linguri de untură de porc topită. Piper după gust și sare nițel mai multă decât “după gust”, ca să pătrundă binișor legumele dar și carnea.

Am lăsat pulpele la cuptor cam o oră la foc mediu spre mare ca să se rumenească, după care am acoperit tava cu staniol, dar nu înainte de-a turna două căni de vin alb deasupra, ca să frăgezească pulpele și mai bine. Le-am vârât înapoi în cuptor încă vreun ceas, timp în care m-am ocupat cu atenție și de restul vinului :-)

Ce e particular la această rețetă este înnăbușirea mirosului de carne de curcan folosind untură de porc în loc de ulei, legume și mult usturoi, miros cu care unii nu se prea împacă. Dacă-i știți pe cei vizați și vreți să-i convingeți să mănânce curcan, asta poate fi calea spre succes! La final, nu cred că cineva poate distinge ușor între friptura asta și una de miel de exemplu.

Aci în Ardeal se mănâncă zamă. Nu ciorbă, nu supă, ci, zamăăăăă…ă..ă.

Acestea fiind spuse, să vă relatez despre zama asta. A venit primăvara și sper că ați reușit să păcăliți astenia la fel cum am reușit și eu. Dacă nu, puneți mâna de faceți zama asta de lobodă, ca să vă înzdrăveniți cu vitamine celulele ostenite de iarna asta lungă și încăpățânată!

Am fiert în oala sub presiune niște ciolane de vită (patru lei, de pomană) împreună cu un păstârnac, niște țelină, doi trei morcovi și niște sare, așa, cam vreo trei-patru ceasuri la foc molcom, după care am strecurat supa zama.

Decantând totul în altă oală, am lăsat supa zama să  mai dea un clocot împreună cu trei-patru căței de usturoi mărunțiți bine, după care am stins focul și, cât timp zama era încă fierbinte, am adăugat frunzele de lobodă, sare, piper și smântână dulce, cam atât cât m-a lăsat inima și colesterolul.

Pentru că așa se cade, la final am acrit zama cu câteva linguri de oțet. De ce? De mere!

Dacă aveam borș, puneam cu mare drag, da’ n-am avut, la fel cum n-am avut nici pretini moldoveni la îndemână, ca să rezolve rapid conflictul regional ;-)

Dacă în  episodul trecut v-am spus despre relația mea specială cu Rucola, iată că astăzi țin să o fac din nou. Acum ceva vreme am primit din Italia un borcănel cu Salsa di Rucola. Zic “borcănel” pentru că, spre disperarea mea, s-a evaporat repede, sosul de rucola fiind absolut delicios!

Cum Italienii nu prea cochetează cu aditivii artificiali și citind ingredientele de pe borcan din care reieșea că singurul conservant e acidul citric, unul din acele E-uri bune pentru om, am prins curaj să încerc să reproduc rețeta acasă.

Pe eticheta borcănelului scria așa: Rucola, capere, file de anșoa, piper, sare, suc de lămâie și ulei de floarea soarelui. Simplu nu? M-am pus rapid pe treabă și, folosind ingredientele în cantități ochiometrice, am mixat toate astea cu nelipsitul blender de mână, după care am pus sosul să fiarbă cam 3-4 minute.

Ca să testez rezultatul, am încropit rapid niște bruschete din sosul de rucola, roșii tăiate cuburi și puțină brânză pecorino presărată peste… Cum a fost? E limpede că eticheta n-a mințit defel, pentru că mi-a ieșit 100% ca și cel de cumpărat, atât ca aspect cât și ca gust, adică, din nou, delicios!

Dacă vă încumetați să faceți acest sos, câteva remarci: Am folosit capere marinate, dacă folosiți din cele sărate, aveți grijă să le desărați înainte. La fel și la fileurile de anșoa. Deși am fost tentat să folosesc ulei de măsline, am respectat eticheta. Probabil că uleiul de măsline ajungea să domine aroma și gustul compoziției într-un mod neplăcut.

Booon, tocmai au sărit în sus feliile de pâine de pâine prăjită din prăjitor… probabil de bucurie că urmează a doua rundă de bruschetti!

Ciao!